Ce zice doamna?

Navighez cu grija printre zecile de anunturi de angajare. Ca sa nu ajung pana la mama naibii si sa constat ca firma care m-a invitat este mult sub asteptarile mele, verific mai intai site-ul companiei, adresa, eventual caut cativa angajati pe LinkedIn. 

Dupa o astfel de cercetare, am decis ca este potrivit sa aplic pentru un post de Copywriter la Software Business Partners, o companie de software (dupa cum ii spune si numele), situata la 10 minute de mers pe jos fata de casa. 

Din start, asta a insemnat pentru mine un mare mare plus. Am mai numarat ca avantaje domeniul de activitate, presupunand ca voi avea parte de colegi destepti, beneficiile gen reducere la World Class, asigurare la Medlife, o atmosfera placuta de lucru (asa se lauda ei), camera de odihna... Si totusi, apropierea incredbila de casa.

M-am bucurat ca a doua zi dupa ce am primit CV-ul am primit un email de la ei:

"Buna ziua,
Inainte de a organiza un interviu imi poti spune te rog care ar fi asteptarile tale salariale? - pentru a vedea daca exista o compatibilitate intre asteptarile tale si oferta noastra (in ideea de a fi sigura ca merita sa faci efortul de a participa la interviu)."

Ce zice doamna? Ca au salarii asa mici incat ma avertizeaza din start ca nu merita ei efortul de a ma da jos din pat pentru a merge la interviu?
Ca ma indoiesc ca CV-ul meu e chiar atat de impresionant incat nu le-ar ajunge banii sa ma plateasca. Am mai patit faze asemanatoare, dar din partea unor persoane cu care ma cunosteam, care aveau job-uri de juniori.

Nestiind cum sa o scald, am ales calea de mijloc:

"Multumesc pentru modul in care ai pus problema :). Considerand descrierea postului si a beneficiilor pe care le acordati, cat si descrierea companiei, iti pot spune cu certitudine ca merita "efortul" de a participa la interviu. Mi-ar face deosebita placere sa ne cunoastem si sa discutam despre oferta salariala, asa cum o aveti voi prevazuta. Sunt sigura ca vom ajunge la o intelegere in cazul in care veti dori sa colaboram.
Iti doresc o zi buna si astept raspunsul tau,"

Raspuns care ... n-a mai venit. Bine ca nu i-am zis care erau asteptarile. Macar dorm linistita ca nu a facut doamna infarct cand a vazut suma. 

2016. Sa fie oare 6 ani de pasi inainte?

Am inceput acest blog in 2010, dupa o concediere colectiva de mare angajament, iar timp de 5 ani jumate m-am bucurat la maxim de job-ul ideal pe care il gasisem cu greu. Dupa aceasta perioada de viata palpitanta (cu sare, piper, bune si rele), ma aflu din nou in postura de a cauta job.

Ma uit la postarile de acum cativa ani si caut sa vad in ce mod se aseamana cu situatia de acum. A trecut deja un an de cand am inceput sa prospectez piata muncii si trebuie sa spun ca vibe-ul este mult mai bun decat in 2010.

Observ cu bucurie urmatoarele imbunatatiri:
- A disparut intrebarea "unde te vezi peste 5 ani?";
- A aparut intrebarea "ce iti doresti sa faci, ce iti place sa faci, cat vrei sa castigi?";
- Se vede o grija pentru confortul angajatului: "unde locuiesti, cum vei ajunge la sediu?";
- Nu m-a mai intrebat nimeni daca am copii sau planuiesc sa fac in viitorul apropiat (sper ca nu e semn ca nu mai am nicio sansa! :));
- Am cunoscut foarte multi antreprenori tineri, cu opinii foarte moderne despre mediul de lucru;
- Doar HR-ii trecuti de 40 de ani ma mai pun sa detaliez povestea vietii de la prima zi de scoala;
- Se pune foarte mult accentul pe soft skills si pe ceea ce pot oferi companiei ca experienta profesionala si ca membru al echipei.

Ce cred eu ca poate fi imbunatatit:
- Apreciez spiritul antreprenorial si ii admir pe cei care il au. Insa, ca oameni de afaceri, i-as sfatui sa vada candidatii ca pe niste parteneri de afaceri. Din pacate, am sesizat ca exista o predispozitie spre a obtine consultanta gratis :(;
- Cred ca ne aflam intr-o perioada de "criza a varstei in HR" - avem pe de-o parte piesele mai vechi si depasite de vremurile in care traim, iar pe de alta parte avem tineretul care inca nu stapaneste prea bine tehnica unui interviu si identificarea competentelor.
- Banuiesc ca multe anunturi sunt fake. Am identificat si verificat in mai multe feluri ca multe dintre companiile care anunta ca fac angajari strang de fapt baze de date sau isi promoveaza pur si simplu serviciile.
- Ca sa nu iti pierzi timpul si sperantele aiurea, trebuie sa faci o verificare foarte atenta a companiei la care aplici sau la care vei merge la interviu.

Recunosc ca am mari emotii in ceea ce priveste urmatorul pas din cariera. Odata ce am vazut ce inseamna un job bun (nu perfect, bineinteles, dar bun), orice ar urma va fi comparat cu aceasta experienta.
Ca dupa un divort, ma gandesc. Si mai ales dupa o casnicie/ colaborare de 5 ani si ceva ... (???)

De ce se transforma job-ul in inchisoare?

Multi prieteni imi spun ca am avut eu ghinion pe plan profesional, ca am avut eu parte de "shity employers" si ca lucrurile nu sunt peste tot atat de negre cum le stiu eu.
Sincer nu prea am auzit prieteni multumiti intr-adevar de job-ul pe care il au - ba nu e buna atmosfera, ba nu sunt suficienti banii, ba nu le place activitatea...

Ieri am avut o revelatie - mi-am dat seama ca este mai bine sa lucrezi intr-o firma aflata la inceputuri. In primii ani de activitate cred ca patronul este mai increzator si isi doreste o echipa buna, cu o atmosfera frumoasa, in care fiecare are rolul lui bine definit (pentru ca nu se permit salarii mari si multi angajati). Probabil ca nu va face concedieri pentru ca asa i s-a sculat, pentru ca stie cat este de costisitor sa faci alte selectii si angajari, sa mai astepti cateva luni pana se prinde altul ce are de facut,etc

Daca la inceput firma pleaca cu o echipa de 6-7 persoane, cred ca este Raiul pe pamant. Regulile se stabilesc din mers, exista intelegere si flexibilitate. Sau cel putin asa imi imaginez eu - am avut o singura data ocazia sa lucrez intr-o firma proaspat infiintata insa a avut din start mai mult de 50 de angajati si nu se putea constitui o echipa. Plus, investitiile au fost facute atat de haotic si s-a pornit direct pe picior mare pentru ca se dorea a fi o afacere exclusivista. Peste vreo 6 luni, poate si din cauza crizei care a debutat fix in acelasi timp, am inceput sa nu mai primim salariile. Deci nu pot spune ca am avut noroc.

Revelatia de ieri se refera la faptul ca pe masura ce se mareste colectivul apar permanent noi idei, noi personalitati, pretentii, comportamente, conflicte. Daca echipa initiala a avut timp sa se contureze si sa isi creeze un stil, noii veniti trebuie sa se adapteze si sa invete valorile initiale. Dar cand evolutia companiei este foarte rapida, nu mai este timp pentru adaptari si se pierde complet din vedere importanta muncii in echipa si a relatiilor din cadrul ei.

Si pentru ca angajatii nu se mai simt legati, nu se cunosc, nu interactioneaza, ci doar reactioneaza la diversi factori (ambitii, sapaturi, pretentii), se produce o ruptura care inevitabil se reflecta si in rezultatele muncii lor.
In acelasi timp, patronul observa numai rezultatele negative, nu se intreaba niciodata care este motivul pentru care nu exista rezultate (sau il stie dar il ignora) si ia masurile care ii sunt cel mai la indemana si care ii si plac de cele mai multe ori. Incepe sa se transforme in tiran. Este cel mai usor si pentru multi este si distractiv din cate am vazut eu. Si uite asa apar gratiile pe la geamuri - se instaleaza aparat de pus amprenta la venire si la plecare, nu mai ai voie sa intarzii 5 minute dimineata si sa pleci la terminarea programului seara, nu mai ai voie in pauza de masa, nu mai ai voie sa lipsesti cinci minute in timpul programului ca sa iti platesti o factura ... etc.

Totusi nu este numai vina patronului. Am observat ca unele masuri se iau dupa ce acesta este dezamagit de cateva ori si se crede luat de fraier. Spre exemplu, la actualul loc de munca s-a luat masura de a se contoriza orele in care ne invoim si sa fie adunate si scazute la sfarsitul lunii daca s-au adunat prea multe. Observasem de mai multa vreme ca unii colegi se invoiesc cateva ore pe saptamana si ca tocmai atunci sunt cautati de Madame. Ma asteptam sa fie luata aceasta masura. Probabil la fel s-a intamplat si cu venitul si plecatul, de am ajuns sa ne punem amprenta. Cand pisica nu era acasa jucau soarecii pe masa si firma era aproape goala - recunosc cu rusine ca si eu am fost soarece odata.

Revelatia mea a facut pana la urma dreptate ambelor parti - exista cateodata o explicatie pentru tirania patronilor, probabil au devenit asa pentru ca au vrut sa se apere de abuzuri din partea angajatilor care au profitat si nu au avut o limita. Bine, exista mai multe metode prin care sa te impui, cea mai joasa mi se pare aceasta metoda a bagatului pumnului in gura.

Ar fi bine daca efortul s-ar face din ambele parti - angajatii ar putea sa invete sa obtina ce isi doresc intr-o maniera mai sincera, iar patronii ar putea invata sa fie mai flexibili si sa nu uite ca lucreaza cu oameni, nu cu animale.

Poate daca toti am fi oameni si ne-am respecta unii pe altii, ne-am respecta pana la urma si dreptul la libertate si nu ne-am mai construi puscarii in care sa muncim ca sclavii.