Am obtinut cumva un interviu la Rehau. O firma despre care cred ca am auzit cu totii, desi nu are produse de larg consum.
Cu sediul pe Centura Bucurestiului, se asemana ca abordare cu alte companii B2B sau "tehnice" la care am lucrat (adica opus fata de turism, entertainment). Cu multa rabdare parcurg drumul pana acolo, gandindu-ma serios daca as putea face asta zilnic.
Zic inca o data: locuiesc in Drumul Taberei si multe zone ale Bucurestiului imi sunt de-a dreptul inaccesibile chiar si pentru o "excursie" ocazionala.
Ajunsa acolo descopar o cladire de birouri fainuta, cu depozit si tot ce trebuie. Cele doua doamne cu care am interviu par OK. Cel putin la inceput. La un moment dat imi dau seama ca una dintre ele a ramas un pic ancorata intr-o alta epoca, demult apusa.
Doamna inca se mai afla in cautare de scheleti ascunsi prin dulap de la primele job-uri. Ce, cum si de ce s-a intamplat la primul loc de munca? Mai ales "de ce". De ce am stat, de ce am plecat? Au trecut 10 ani de atunci asa ca fac un efort sa imi aduc aminte toate detaliile de care intreba doamna.
Vazand eu stilul si dandu-mi seama ca este vorba de o mentalitate usor comunista, care probabil reprezinta compania, imi fac calculul ca nu imi doresc acest job asa ca incep sa ii raspund doamnei cu toata sinceritatea posibila. Incep sa ii spun pe bune si fara menajamente tot ce s-a intamplat vreodata la toate locurile de munca. I-am raspuns strict la intrebari, dar de data asta i-am dat cat mai multe detalii.
Evident, la un moment dat a crezut ca fac misto de ea. Pai daca ti-o ceri... Tu nu stii ca nu trebuie sa pui intrebari la care nu vrei de fapt sa stii raspunsul? Cand am inceput sa ii spun despre insolvente, concedieri colective si proces cu statul, in care sunt implicati 150 de angajati... S-a uitat la mine ca la felul 14.
Probabil ca a crezut ca o iau eu peste picior, asa ca s-a mai potolit.
Culmea, dupa tot acest schimb destul de neplacut de intrebari si raspunsuri, si-a schimbat atitudinea si a inceput sa imi vorbeasca despre postul pentru care vroia sa angajeze.
"Este unul de asistent, oarecum, nu cred ca vei avea ocazia sa propui ceva. La noi lucrurile se fac intr-un singur fel, nu poti schimba nimic. Nu ai unde sa avansezi." Aia nu, aia nu, aia nu... doar "Adio, tu!"
Pfuuu, ce bine! Si pana la urma imi pune si cireasa pe tort: "Seful de departament este usor nervos. Persoana care a plecat se bloca total cateodata si nu stia sa mai reactioneze. Au mai fost si alte persoane care reactionau la fel, dar acum il ignora. Este genul care incepe sa se agite si sa tipe daca il suna cineva si nu stie de ce. Crezi ca i-ai putea face fata?"
Oooo, ce-mi plac mie sefii de genul asta! Hai ca la o femeie te mai astepti sa fie isterica, dar cand vezi un barbat urcat pe lustra ca ii suna telefonul... not so good :(.
"A, si cu colegii cum te intelegi? Cum reactionezi vara cand ai vrea sa pornesti aerul conditionat dar un coleg nu il suporta?"
Mda, am mai cunoscut colective in care se dadeau lupte pentru 1 grad in plus sau in minus. Genul de oameni care isi mascheaza incompetenta prin discutii inutile si sapaturi penibile ale gropilor colegilor.
Doamnelor, va multumesc frumos pentru timpul acordat. Mi-a facut placere sa fac o calatorie in timp.
La plecare, am avut nenorocul sa il deranjez pe un domn sa isi mute masina ca sa pot iesi din parcare.
Cu o lehamite iesita din comun s-a miscat.... si-a tras masina jumatate de metru, ca na, fiind femeie... poate poate ma faceam de ras si ajungeam la mana lui. Sictirit, statea in masina si vorbea la telefon si a preferat sa stea asa in timp ce eu am facut mai multe manevre ca sa il pot ocoli. Daca s-ar fi dat inapoi un metru intreg, ne-am fi miscat amandoi mai repede.
Probabil el era colegul care e in stare sa se certe si pentru o jumatate de grad de frig vara...
